Despre durere, incercari si de ce ni se intampla tocmai noua

De cele mai multe ori, cand durerea este foarte puternica, ajungi sa te intrebi: “De ce mi se intampla tocmai mie?”. Nu stiu daca raspunde intrebarii, insa acum cativa ani am citit o povestioara care ma ajuta sa imi explic cum se poate ca doar anumiti oameni sa fie nevoiti sa traiasca experiente tragice:

Odată un om, mereu nemulţumit de viaţa pe care o ducea, L-a întrebat pe Dumnezeu:

– De ce fiecare dintre noi este nevoit să-şi poarte crucea? Ai putea oare să-mi dai o cruce mai uşoară? Am obosit de problemele zilnice!

Şi iată că vede omul acesta un vis. Vede un şir de oameni mergînd în pas lent, fiecare dintre ei purtîndu-şi crucea. Printre aceştia se zăreşte şi pe sine. A obosit de atîta mers. Pe lîngă aceasta, i se pare că are o cruce mai lungă ca la alţii. S-a oprit atunci, şi-a luat crucea de pe umeri şi a retezat o bucată dintr-însa. Drumul a devenit mai uşor şi a ajuns repede la locul spre care se îndrepta toată lumea. Dar ce se întîmplă? I s-a deschis în faţă o prăpastie adîncă şi doar de cealaltă parte a acesteia începe Tărîmul Fericirii Veşnice. Dar cum să ajungă acolo? Nu vede prin apropiere nici cel mai mic podeţ şi nici o zidărie.

A observat că oamenii alături de care a mers pînă atunci treceau cu uşurinţă de partea cealaltă. Îşi luau crucea de pe umeri, o aruncau peste prăpastie şi mergeau pe ea ca pe un podeţ. El era unicul care nu putea trece, crucea lui fiind mult prea scurtă. Omul a izbucnit în plîns, spunînd: „Vai, de-aş fi ştiut…”.

După ce s-a trezit, nu I-a mai cerut niciodată lui Dumnezeu o cruce mai uşoară.

Ce m-a ajutat sa merg mai departe?

Simplul fapt ca am ramas in viata mi-a dat un prim impuls. Nu incerc sa fac o gluma proasta, insa am inteles ceva extrem de simplu: exista un motiv pentru care eu am ramas. Am inteles ca familia mea avea nevoie de mine, de incurajarile mele, de puterea mea, ca eu eram un motiv pentru care ei sa mearga mai departe. Si trecand de durerea mea si de egocentrismul inerent ei, am inceput sa ma concentrez asupra lor. Am incercat sa fiu un sprijin si un exemplu. Exemplu, in sensul ca ei stiau ca durerea mea este comparabila cu a lor si faptul ca eu am putut sa ma ridic deasupra ei, i-a impulsionat si pe ei sa incerce.

Am inceput sa ma uit mai atent la lucruri din jurul meu. Si am inteles ca exista un explicatie si un scop pentru fiecare eveniment care are loc si o soarta pentru fiecare persoana implicata. Pot sa va dau cateva exemple care mi-au ramas in minte: am vazut un reportaj despre un sportiv care fusese injunghiat. Cand a ajuns la spital, i s-au facut investigatii si a aflat ca avea cancer in stagiu incipient. Ironia a fost ca evenimentul care i-a pus viata in pericol i-a salvat de fapt viata, pentru ca a inceput tratatmentul pentru cancer si acum e perfect sanatos. Acum cativa ani am intalnit in spital o profesoara care aflase la o investigatie de rutina ca are formatiuni de calculi renali (avea mai mult decat pietre la rinichi, pietrele se unisera si acaparasera rinichii). Desi a aflat intr-un mod foarte similar cu sportivul de mai sus, informatia nu i-a salvat viata.

Sora mea era un arhitect pasionat si o persoana buna. Imi spun uneori ca Cineva acolo Sus avea nevoie de un inger talentat care sa proiecteze o noua aripa din Rai. Si a a ales-o pe ea. In mod similar, acum cateva saptamani cand ne-a murit catelul, mi-am spus ca surioara mea avea nevoie de un caine bun, destept si curajos. Si Domnul l-a ales pe Terry. Crec ca e un mod de gandire care te poate ajuta sa vezi ceva bun intr-o pierdere cumplita si dureroasa, indiferent de religia din care provii.

Imi amintesc mereu de o discutie pe care am auzit-o acum cativa ani. Eram in scoala generala, cand un coleg a murit de leucemie. Era un copil singur la parinti si s-a intamplat sa asist la discutia in care parintii il intreau pe preot de ce a luat Domnul pe cineva asa tanar. Ce pacat a avut el sa merite asa o soarta? Si preotul le-a raspuns: “Atunci cand te duci in gradina, tai si trandafiri ofiliti, care si-au pierdut de mult vlaga, dar vrei si boboci de trandafiri pe care sa ii pui in vaza ca sa iti infrumuseteze casa. In acelasi mod se intampla lucrurile si in acolo Sus”.

Si in final, dar nu in ultimul rand, cred ca atat noi cat si surioara mea am facut totul ca ea sa ramana in viata. Noi i-am adus cei mai buni doctori si am facut tot ceea ce specialistii ne-au spus sa facem, ne-am rugat, am incercat imposibilul. Surioara mea la randul ei a luptat sa iasa din coma, a trecut de operatia pe cord deschis, a incercat sa mearga, insa de fiecare data soarta i-a fost potrivnica. Asa trebuia sa se intample si nimic din ce am fi facut noi nu putea opri asta.

Si de aceea am cerut puterea de a schimba ceea ce pot schimba (pe mine, modul cum resimt durerea, perceptia mea asupra evenimentelor, pe ceilalti, sustinansu-i si ajutandu-i sa iasa din starea de tristete coplesitoare), curajul de a accepta ceea ce nu pot schimba (faptul ca sora mea e sus, in ceruri, faptul ca nu pot da timpul inapoi) si intelepciunea de a face diferenta intre ele.

Cum trecem prin durere si starea de doliu?

In mod normal starea de doliu dureaza intre 3 luni si 3 ani. In tot acest timp, fiecare stadiu prin care trecem asigura o revenire “sanatoasa”, atat emotional cat si din punctul de vedere al adaptarii la mediul inconjurator. Nu exista etape bune sau rele, etapele sunt normale. Durata fiecarei etape dureaza diferit pentru fiecare persoana.

Prima etapa prin care treci invariabil, este cea de negare. Limita dintre existenta persoanei si disparitia ei este atat de aproape, incat e destul de usor sa ignori existenta si semnele pierderii persoanei dragi.

Organismul nostru se apara folosind mai multe mecanisme de aparare:

• ne spunem ca amintirea experientei prin care am trecut va trece (gandire magica)
• credem ca totul s-a intamplat doar in imaginatia noastra si ca de indata ce ne vom trezi, totul va disparea (credinta magica)
• ne comportam ca niste copii si vrem ca ceilalti sa ne asigure ca nu  s-a intamplat nimic rau (regresie)
• evitam persoanele care ne confrunta cu adevarul dureros, dintr-o incercare de evitare a durerii (retragere)
• ajungem sa respingem adevarul pierderii persoanei dragi si ii respingem pe cei care ne “obliga” sa ne confruntam cu el.

Sunt momente grele, de oscilatie continua, sunt momente in care inca ne asteptam ca persoana draga sa intre pe usa, sau sa ne sune.  Creierul nostru trece oarecum prin aceleasi etape prin care trece corpul nostru atunci cand, total neexperimentati, escaladam un munte: pe masura ce clipele trec, corpul este obligat sa se obisnuiasca si cu aerul rece si cu lipsa oxigenului. Organismul nostru mai opune rezistenta si vrea mai multa caldura si cauta mai mult oxigen. In timp, invata sa se obisnuiasca sa isi obtina caldura prin mecanisme proprii si sa foloseasca eficient oxigenul pe care il are.

Ca si in cazul metaforei cu muntele, a doua etapa prin care trecem este cea de negociere. Negociem cu divinitatea, cu ceilalti sau cu propria persoana, promitem orice ca sa facem durerea sa dispara. Este faza in care cautam raspunsurile oriunde in afara noastra, pentru ca ne declinam increderea de a ajunge noi insine la raspunsurile “corecte”.  Din pacate insa, aceasta este faza in care suntem in stare sa luam masuri extreme ca sa facem durerea sa dispara.

Ca si in cazul negarii, organismul gaseste modalitati sa se apere: cautam in jurul nostru lucrul care face durerea sa dispara (pot fi lucruri bune: religia, consiliere, terapie dar si lucruri nocive: alcool, droguri, etc). Acest lucru poate culmina cu punerea deliberata in pericol pentru a incerca sa intelegem adevarul: apar tentative de suicid sau acte de auto-mutilare. Multi oameni isi ignora nevoile si incep sa rezolve problemele celorlati. In aceasta a doua faza, adevarul nu mai poate fi negat si, pentru ca durerea este foarte mare, incercam sa o proiectam in afara noastra. Pentru ca nu putem nega durerea, ne negam pe noi insine ca purtatori ai ei.

Pentru ca pierderea unei persoane dragi nu este o experienta pe care o poti ignora, odata si odata ajungi sa te confrunti direct cu adevarul. Si atunci apare a treia faza: mania. Suntem maniosi pe divinitate, pe ceilalti sau pe noi insine. Incepem sa cautam tapi ispasitori: doctori, spitale, sistem, etc.

Aceasta este faza in care interiorizam pierderea: ne simtim vinovati ca nu am facut nimic sa impiedicam trauma (m-am gandit de multe ori ca presimteam ca nu e bine ca sora mea sa plece in Germania si ca ar fi trebuit sa insist mai mult sa nu plece; ne blamam pentru ca ne-am dat acordul sa se faca traheostomia). cautam vinovati si in jur: soferul tirului care nu a incercat mai mult sa o evite, doctorii etc. Si in final ajungem sa consideram vinovata persoana draga, pentru ca ne-a parasit. Din pacate insa, din comoditate, ne simtim indraptatiti sa ne manisfestam furia asupra tintei celei mai apropiate (ne purtam urat cu oameni din jur care sufera ca si noi). Si ne simtim indreptatiti sa ne revarsam furia si durerea asupra celor implicati in pierdere si sa avem resentimente fata de ei.

Si pentru ca furia noastra nu poate si nu are cum sa potoleasca durerea, apare disperarea. In mare parte, acesta este faza in care suntem coplesiti de durere si suferinta. Si de accea apar episoade incontrolabile de jale si plans in hohote. Si in cea mare mare parte a timpului suntem cufundati intr-o tacere adanca, morocanosi si melancolici.

Desi organismul si mintea noastra e in faza de convalescenta, apar inca ganduri referitoare la un fapte rele din trecut, pentru care experienta si pierderea prin care am trecut sunt un fel de pedeapsa. Credem ca am pierdut speranta unei revenirii la o existenta calma si la ordinea dinaintea pierderii. In plus, multi isi pierd increderea in bunatatea si mila divinitatii si a oamenilor in general. Pentru ca acesta ultima frontiera are o incarcatura emotionala enorma, exista riscul unui caderi psihice. De aceea este foarte important sa apelam la cei din jur pentru restabilirea obiectivitatii perceptive asupra lumii si a noastra.

Si in sfarsit, dupa atata zbatere, ajungem sa intelegem mai bine natura pierderii noastre. Acest lucru ne permite sa facem fata pierderii, sa testam concepte si alternative care ne permit sa acceptam pierderea si nu in ultimul rand, sa vedem detaliile pierderii persoanei dragi intr-o forma mai potrivita.

Pentru ca este o faza de constientizare, acum vom putea recunoaste toate etapele prin care am trecut. Astefl vom putea sa respingem gandurile irationale, sa ne adaptam viata astfel incat sa incorporam schimbarile necesare in urma pierderii persoanei dragi. Fiind o perioada de restabilire a calmului dupa furtuna, vom putea verbaliza mai bine emotiile, durerea, suferinta si vom avea mai multa rabdare si intelegere cu noi insine. Vom sti in sfarsit ca ajustarea la o schimbare atat de dramatica cere timp si ne vom acorda timp sa ne obisnuim cu ea.

Durerea ne-a aruncat intr-un abis, viata si experientele ce au urmat ne-au obligat sa escaladam un munte extrem de dificil, insa acum suntem sus si suntem mult aproape de cei dragi care au plecat dintre noi. Poate ca va urma un deal, un munte, o vale sau un abis. Exista un motiv pentru tot ce se intampla. In definitiv:  “Fara mine nu se poate dovada ca sunt” (Nichita Stanescu)

Care sunt reactiile normale la evenimente si experiente traumatizante?

Cred ca unul din lucrurile care apar invariabil in cazul unei pierderi subite este ca persoanele care raman simt ca isi pot pierde mintile din cauza durerii sau… a negarii. Limita dintre ce e normal sa simti si unde apare anormalul e atat de subtire inca te intrebi permanent daca o sa poti trece prin si peste aceasta experienta fara sa inebunesti. Au fost momente cand durerea mea a luat forme fizice:

• dureri de spate, cap, mai putin de stomac;
• atacuri bruste manifestate cand inima imi batea foarte tare; am citit ca unii oameni au accese bruste de transpiratie;
• aveam tulburari de somn, in sensul ca adormeam destul de greu si ma trezeam obosita;
• un timp am refuzat sa mananc dintr-un fel de sentiment de vinovatie; in timp am trecut peste lipsa poftei de mancare;
• am gasit intr-un articol ca sunt oameni care se constipa sau au diaree;
• tresaream prea usor de la zgomote si atingeri neasteptate; treceam printr-un fel de transa si astfel de evenimente parca ma smulgeau brusc din ea;
• a crescut foarte mult probabilitate de a contacta raceli sau boli; in 3 luni am racit de 7 ori.

Am avut si reactii emotionale puternice:

• la inceput a fost socul si neincrederea, de fapt nu neincredere, pur si simplu nu imi venea sa cred ca s-a intamplat asa ceva, ca a murit;
• Am trecut rapid prin frica, anxietate, am inteles ca sunt persoane care au sentimentul ca vine sfarsitul lumii; am ramas totusi cu un fel de frica de viitor: oare ce imi va aduce ziua de maine?;
• inca ma lupt cu durerea, am stari de dezorientare in care am impresia ca inca traieste si trec ocazional prin negare;
• sunt oameni care experimenteaza o exacerbare a starii de alerta sau de vigilenta;
• erau momente cand treceam prin oscilatii emotionale: ras-plans, foarte rar iritabilitate (eram atat de socata si de vlaguita ca nu aveam putearea sa fiu iritabila), neliniste, de fapt un fel de stare de asteptare;  am citit ca unele persoane au manifestari bruste de furie;
• Ingrijorare- ganduri despre posibile traume, nu ale mele; se instaurase un fel de sentiment ca daca s- a intamplat surorii mele se poate intampla oricui;
• Cosmaruri, mai putine, insa rememorandu-le descriau exact perceptiile mele asupra situatiei; nu pareau cosmaruri, dar aveau incarcatura emotioanala a concluziilor mele despre tot ce s-a intamplat;
• Amintiri in prezent- retrairea traumei ca si cum s-ar fi intamplat azi; inca mi se mai intampla uneori;
• Sentimentul de neajutorare, panica-n-am putut face nimic sa o tin in viata, oricat mi-as fi dorit;  un fel de pierdere a auto-controlului- simteam cat suntem de mici in fata mortii si cum suntem incapabili noi, oamenii, sa ne opunem ei;
• Nevoia crescanda de a controla experientele prezente, ca sa simt ca sunt intr-un fel stapana pe propriul destin;
• am vazut oameni in jurul meu care incercau sa minimizeze experienta si ii  impovarau pe ceilalti cu problemele personale;
• Incercarea de a evita orice este asociat cu trauma; evitam sa ma uit pe poze cu sora mea, lucrurile pe care ea mi le daruise; acum imi dau seama ca era o greseala si ma uit la toate acestea zambind; ma leaga de ele atatea amintiri frumoase ca e pacat sa le neg- in definitiv, atat mi-a mai ramas;
• Am avut norocul sa am langa mine oameni care m-au sustinut si sunt in general o persoana care ii place sa interactioneze cu ceilalti, insa sunt oameni care au tendinta de a se izola si traiesc sentimentul dezradacinarii;
• Retragerea emotionala sau limitarea ariei de sentimente; cand o persoana careia i-ai dat enorm din sufletul tau se stinge si ia cu ea o parte din tine, apare tendinta inevitabila de aparare; si un timp credeam ca e mai bine sa nu mai investesc atatea sentimente in oamenii apropiati. Dupa principiul: “Stiu ca unde nu e moarte nu e nici iubire si totusi: Opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masori destramarea” (Nichita Stanescu)
• Dificultati in a avea incredere si sentimentul tradarii; un timp cred ca iei moartea ca ceva personal: a plecat si m-a lasat singura; cu timpul intelegi insa ca un om care te-a iubit nu te-ar rani deliberat in felul acesta niciodata; in cele 3 luni de la accident sora mea a avut cateva zile de luciditate in care a vorbit cu noi, iar primul lucru pe care ni l-a spus este: “imi pare rau ca v-am suparat”.

Toate simptomele descrise mai sunt sunt considerate reactii normale atunci cand treci prin experiente traumatizante. Suntem oameni si disparitia unui om drag nu poate ramane fara urmari. Ceea ce este in sa mult mai important este intervalul de timp, cat de mult timp se manifesta aceste efecte.

Cum s-a schimbat viata mea

In primul rand am trecut concomitent prin uluire, disperare, durere, sentimentul incapacitatii, speranta, incredere, deznadejde si, sper eu intr-un final, acceptare.

Am ajuns sa inteleg cat de importante sunt lucrurile simple in viata: sa traiesti, sa respiri, sa simti gustul mancarii, sa te poti misca, sa poti raspunde, sa poti merge mai departe. Atunci cand traiesti, mai exista o speranta, atunci cand respiri singur se mai poate face ceva, atunci cand poti sa mananci prinzi forta sa lupti cu durerea, cand poti sa te misti corpul tau nu mai este o inchisoare, cand poti sa raspunzi stiu si ceilalti ce te doare si te pot alina, cand poti sa mergi mai departe trecand prin traume care te marcheaza, poti infrunta orice.

Inainte nu dadeam importanta stirilor la televizor. Acum ma uit sa vad cum si altii trec prin experiente asemanatoare si gasesc modalitati de a lupta cu durerea si cu dorul. Si ma imbarbatez: “Daca au putut ei, pot si eu”. Vad oameni care si-ai pierdut toata familia si imi spun: “Se putea si mai rau. Intr-un fel,  suntem norocosi”. Vad persoane care trec prin experiente si accidente cumplite si supravietuiesc si stiu: “Asta a fost soarta surioarei mele. Atunci trebuia sa se sfarseasca.”

Stiu pe cine ma pot baza. In viata, poti avea multi prieteni. In definitiv insa, oamenii care stau pe la usi sperand, rugandu-se, zbatandu-se pentru tine se numara pe degetele de la o mana. Pentru ei contezi cu adevarat si ei ar trebui sa conteze pentru tine.

Nu ma mai tem. Realizez ca daca am trecut prin asa ceva si experienta nu m-a doborat, s-a micsorat enorm numarul lucrurilor de care ma tem in viata, lucruri prin care mi-ar fi greu sa trec.

Vreau sa ii ajut si pe altii. Eu am reusit sa merg cu capul sus si sa imi port durerea si doliul cu demnitate. Am gasit in jur motive ca sa imi revin. Sunt multi oameni care trec prin aceleasi experiente si pe care durerea aproape ca ii rapune, oameni care au nevoie de ajutor si nu au cui sa il ceara. De aceea am creat acest blog.